Timpul e in continua miscare. Cu totii stim acest lucru. Adesea ne sperie trecerea acestuia. Ne privim de-a lungul anilor si constatam ca ne-a aparut primul rid, un fir de par a deveni gri, copiii din jurul nostru au crescut, parintii sunt mai adusi de spate. Parca te trezesti dintr-un vis, in care te credeai mereu tanar. Grabit de nestatornicia minutelor evaluezi actiunile trecute si cele prezente pentru a vedea ce lasi in urma. Poate crezi ca o casa, o masina ... e modalitatea cea mai buna de a marca prezenta ta prin viata. Poate crezi multe!
Eu.
Eu cred ca tot ce ramane in urma noastra sunt momentele de fericire/tristete pe care le-am impartasit cu cei dragi. Pastrez obiectele mostenite, dar rar ma opresc sa reflectez asupra lor. Uneori ajung sa le tratez cu nepasare prezenta, chiar daca le-am aranjat intr-un loc in care sa imi sara mereu in ochi. Dar, mereu, imi amintesc de zambetul tatalui si a mamei; de caldura imbratisarii iubitului meu cand distanta ne impiedica sa ne alintam; de lungile nopti in care intampinam rasaritul soarelui alaturi de surorile mele depanand secrete, remuscari, planuri de viitor; de sandwich-ul mancat pe fuga in pauze alaturi de verisoara mea; de rasetele care razbat colidorul alaturi de colegii de serviciu.
Asta e tot cu ce ramanem: Prezenta!
Prezenta voastra evocata in anii tarzii de viata!
- Si e minunat sa poti spune, ca nu ai fost singur, ca ai trait
frumos!
frumos!
