Timpul

Timpul e in continua miscare. Cu totii stim acest lucru. Adesea ne sperie trecerea acestuia. Ne privim de-a lungul anilor si constatam ca ne-a aparut primul rid, un fir de par a deveni gri, copiii din jurul nostru au crescut, parintii sunt mai adusi de spate. Parca te trezesti dintr-un vis, in care te credeai mereu tanar. Grabit de nestatornicia minutelor evaluezi actiunile trecute si cele prezente pentru a vedea ce lasi in urma. Poate crezi ca o casa, o masina ... e modalitatea cea mai buna de a  marca prezenta ta prin viata. Poate crezi multe!

Eu. 

Eu cred ca tot ce ramane in urma noastra sunt momentele de fericire/tristete pe care le-am impartasit cu cei dragi. Pastrez obiectele mostenite, dar rar ma opresc sa reflectez asupra lor. Uneori ajung sa le tratez cu nepasare prezenta, chiar daca le-am aranjat intr-un loc in care sa imi sara mereu in ochi. Dar, mereu, imi amintesc de zambetul tatalui si a mamei; de caldura imbratisarii iubitului meu cand distanta ne impiedica sa ne alintam; de lungile nopti in care intampinam rasaritul soarelui alaturi de surorile mele depanand secrete, remuscari, planuri de viitor; de sandwich-ul mancat pe fuga in pauze alaturi de verisoara mea; de rasetele care razbat colidorul alaturi de colegii de serviciu.

Asta e tot cu ce ramanem: Prezenta!

                                          Prezenta voastra evocata in anii tarzii de viata! 

                                       - Si e minunat sa poti spune, ca nu ai fost singur, ca ai trait
                                                                             frumos!

Șoapte dintr-un basm uitat!

În liniștea care mă înconjoară, cobor scara anilor pentru a ajunge din urmă basmele uitate, dar atât de mult iubite. Surprind în culori calde, șoaptele unui ac care-și facea drum pe bucăți de pânză albă. Ținut în mâini dibace avea să redea frumusețea eternă a florilor, pasărilor, a spicelor de grâu ... precum și a emoțiilor care au brăzdat nenumărate suflete.

Cu fiecare împunsătură de ac, ai înnodat pe acea pânză un gând vesel poate melancolic, poate o bucurie sau o tragedie. Și astfel casa s-a îmbracat în albume vii. Iau loc întrunul din albume și caut alienarea copilariei printre vorbe cumpătate.

Prind drag de răsetele trecute, și-astfel caut să-mi prelungesc șederea, ca atunci când îmi mângâiai părul cazut pe una dintre perne

, iar somul mă cuprindea în brațele sale, precum un nou - născut, având să mă trezesc câteva ore mai târziu din cauza huruitului mașinii de cusut, unde necontenit scriai basme, așa cum numai tu știai, Buni, c-un capăt de ață !!!

      - Felicitări mama că ai așternut la Rebra frumoasele basme, nelăsându-le la prăfuit în dulapuri! 

Cu drag, a ta fiică, 

Lina Nati.

P.S.: Și, mulțumesc iubire pentru aceste fotografii frumoase!

Nici eu nu știu ...

     Ai spune că valuri de tristețe îmi încropesc acțiunile. Poate ... uneori curg șiruri de lacrimi, poate nu sunt lacrimi, sunt doar cuvinte nespuse.

     Ar fi un început de fragment captivant pentru depănarea tristeților. Dar nu voi începe în acest mod această cuvântare. Voi folosi o formulare în termeni pozitivi. Astfel, astăzi sunt  mai mult inspirată decât ieri în a aprinde licăriri de viață. Ieri am fost mai bine dispusă decât alaltăieri în a cauta pretexte pentru a trece podul nevăzut al timpului ... 

     Îmi vine să zâmbesc de întorsura pe care o acord situațiilor necaptivante a zilelor trecute. 

     Din fire nu sunt optimistă. Obscuritatea vremurilor mă prinde in horă. Văd, parcă, cu ochii minții suferința neșoptită. Am acordat privilegii acestui sentiment cu dorința de a-i simți cruzimea. Acum îmi pare rău ...m-am dezumanizat! Am devenit o stană de piatră.

     Râd cu greu, aproape că nu-mi vine să râd deloc. Port cu ipocrizie un zâmbet șters pentru a evita întrebări a căror răspuns nu vreau să-l rostesc. Nu mai știu să-mi caut un rost sau poate nici nu mai vreau. Am căzut cu totul în vremea uitării. Poate pentru moment ori poate pentru totdeauna. Nici eu nu știu ...

Răscumpărarea bătrâneții galbene

    

                       

https://www.pinterest.com/pin/149392912610371397/

     Sprâncenatul, ceas deșteptator, se-ncruntă pentru a-mi readuce privirea în pragul zorilor ascunși de negură. Arunc un colț de ochi, învinețit de somn, către el.

     - Taci, Sprâncenatule că somnul e adîncit printre depărtate văi ale morții. Nu mă smulge fără scrupule. Lasă-mă așteptată de tine, dacă zorii n-au odihnă! 

     Tăcut pentru câtva vreme, Sprâncenatul îmi învăluie mormăielile. Apuc cu nesaț colțul visărilor către neștirea prezenței mele. N-apuc sa bătătoresc întunericul ochiului vinețiu că, iar, Sprâncenatul începe a se-ncrunta.

     - Of, of, offfff! Fără milă, mi te vâri în umbrele conștienței. Dar, bine, fie .... las după tine! Și-astfel, zgârii repetitiv cu genele printre zori o nouă purtare. Arunc legături de pânză peste zidul celular; hrănesc în grabă foamea de viață abia dezmorțită. Trec prin oglindă fața - stânga, dreapta ... aha, e bine - suficient pentru a ucide-n fașă iscodirile dezordinii.

     Mă prind în vâltoarea grabei după bani, nu înainte de a-mi critica pornirile. Dar, ma las sedusă de viitoarele realizari mentale și uit/pretind că uit de neostenita poftă de viață liniștită, de liniștea mea cu mine. Înghit frustrări, mă-nec în alienări. Uitând de scurtimea timpului caut să bat pe scara așteptărilor nemulțumirea de sine. Admit false modele de urmat.

     Repede, mă scutură ochiul vinețiu de modelele de urmat, doar printr-o scurtă fotografiere a universului meu. Vinovată, tresar. Bătrânul care tocmai mi s-a lipit pe retină a stins cu căldură urgia căutărilor. Mic de statură, adus de umeri purta cu mândrie un costum răpănos, negru lucios de la murdăria pe care anii i-a așternut-o fără contenire. 

     Poate sau mai degrabă, costumul purta acea suflare bllajină, care ieșea cu mândrie din ghenă cu un manunchi de flori galbene, parțial posomorate. Probabil, au fost aruncate de o cutarică, plicisită, de adormirea lor pe laturile vezei. Și-acel costum ponosit a recules bătrânețea florilor și le-a împrospătat arătarea prin îngroparea în palmele adânc brăzdate de riduri,a răsucitelor petale spre stânga-dreapta.

     Cu pași mici duce mulțumirea galbenă spre mila trecătorilor, care aveau să răscumpere, la rândul lor, bătrânețea florilor. Așa, costumul negru va putea să-mbete-n amorțire amăruia lui culoare, până la găsirea-n ghenă a unui nou mănunchi, cărui să-i închine dragostea, care-i rămăsese, încă, neîmpărtășită.

                            Sfârșit.

                                de Lina Nati.

 DITTE
 FIICA OMULUI

                                                                                       Martin Andersen Nexo

       "În fiecare secundă, moare un om. Se stinge o lumină pentru a nu se mai aprinde niciodată, o stea care poate a ars neobișnuit de frumos, care în tot cazul și-a avut propriul ei spectru, nemaivăzut până atunci. O făptură care a împrăștiat poate, în jurul ei, geniu sau bunătate, părăsește pământul; ceea ce a fost văzut odată - minunea care a fost carne și oase - a încetat de a mai fi. Nici un om nu-i repetarea altora și nu va fi repetat vreodată. Fiecare ființă omenească se aseamănă cometelor, care numai o singură dată în veșnicie ating traiectoria pământului și -și trec pentru scurt timp lumina peste el - o fosforescență între două veșnicii de întuneric!         
     Și - atunci domnește oare jalea printre oameni, de dragul fiecărui suflet care părăsește pământul? În jurul fiecărui catafalc stau fețe serioase și spun: priviți ce-a pierdut lumea și nu va mai recăpăta vreodată! Iată ce minune a sărutat de data aceasta pământul!"

http://en.wikipedia.org/wiki/Ditte,_Child_of_Man

                                                                                                               Fragment, pagina 637.

10 ANI ... 12 C !!!

     Cântam cu haz, cântam serios, cântam sfârșitul adolescenței! Căutam cu avânt un nou drum, noi experiențe, noi moduri de a ne autodefini.

      Printre râsete, printre lacrimi, printre succese sau neîmpliniri, printre sărutări sau luări de rămas - bun s-au scurs 10 ani, intr-o clipire! Scrijelirea pe bancă a celor patru ani de liceu s - a prafuit în amintiri. Am așteptat 10 ani să scuturăm praful adunat, insuflându-le viață pentru câteva ore! 

   Cu aceiași pași nesiguri de acum 10 ani, călcam spre curtea liceului. Ajungând spre poarta care face trecerea dinspre prezent spre acest trecut, încercam o reconstituire a pauzelor, a chiulului școlar, a cursurilor școlare ... a prieteniilor legate. Am reîntâlnit rând pe rând zâmbetele de pe chipurile celor 12 colegi, neșterse de trecerea timpului. 

    Întâmpinarea profesorilor, în special a Doamnei Diriginte  s-a petrecut  sub semnul exclamării ... altfel, nici nu se putea! ;) Ora de dirigenție s-a anunțat a fi promițătoare, nu prin prisma prezenței catalogului, cât prin prisma citirii ”testamentului” încheiat la repezeală în ultima oră de diriginție. Confruntarea cu cuvintele tale, după 10 ani, prin intermediul vocii dirigintei va fi de neuitat. Râsetele pline au umplut Sala George Coșbuc!

Și, în final:

 Asta-i poza noastra, 9 Mai!

P.S. : 

EPILOG

           VAMA VECHE

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom canta, le vom cinta, le vom spune asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Celor care cred ca Visele nu pot muri, 
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta, le vom spune-asa

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea
Niciodata sa nu uiti de inïma ta

Văzul, nemărginirea fluturilor !!!

Tărâmuri umblate de suferință,

       Gene inchise mărturisind neputință, 

               Au dus la strângerea pumnilor în stăruința 

                       Unui apus al credinței...

                Flirturi,

                  V-ati adunat șiruri, șiruri

                         Îmbrățisând viciul râsului nebun...

                            Delir, hău necruțător

                                 Rupi din sufletele fluturilor

                                    Nemărginirea curcubeului înaripat.

                                                     Și, strigătul mut al vieților stinse

                                                             M-apucă de pleoape

                                                                 Si-mi pictează cu candoare,

                                                                                    Văzul.

                                                                                                 
                                                                                de Lina Nati, 31.03.2015

Tăcute șoapte

În al întunericului ceas
Șoapte se scurg nespuse

De-un minut el vieții
Se sting nerostite

Și irosite stele
Privirea se obligă,
Sufletului ochi să-i închidă.

Atingerea-i e rece,
Sărutu-i e crispat
În al întunericului scâncet
De moarte îngropat.

Cuprinse brațe, demult s-au împământat
Pe cuprinsul orbului
De iubire, beat.

Și bat alene,
Tăcute șoapte,
De neuitat.

de Lina Nati, 28.01.2015

Stare indusă

Căutam prelung să-mi ascund un gând nebun,

Plâgeam cu îndârjure și nu puteam să-ndur

Că glasu-mi se strivește, în mers, hai-hui

Ducând cu el o grijă, ce căutam alene s-o arunc!

Acum mă zbucium, să m-adun

De pe lespezi veștejite?

De pe lungi drumuri împrejmuite de aluni?

Și, pe sfioasa adiere, a vântului absurd

Îmi las să scape în glas de apă acel gând, nebun.

S-ajungă -n nemurirea pietrelor,

Să sfarme cu-a lui alintare -

Secretul veșnicei lor întristare.

Și-atunci să se abată, asupra-mi,

Puterea de-ndurare a pietrelor tristețe;

Și-a mea-ntrupare să se-naripe-

Într-o vagă prezență,

Grijă negrăită.

                                                                                    

                                                                            de Lina Nati,             

                                                                                                   2012