Nici eu nu știu ...

     Ai spune că valuri de tristețe îmi încropesc acțiunile. Poate ... uneori curg șiruri de lacrimi, poate nu sunt lacrimi, sunt doar cuvinte nespuse.

     Ar fi un început de fragment captivant pentru depănarea tristeților. Dar nu voi începe în acest mod această cuvântare. Voi folosi o formulare în termeni pozitivi. Astfel, astăzi sunt  mai mult inspirată decât ieri în a aprinde licăriri de viață. Ieri am fost mai bine dispusă decât alaltăieri în a cauta pretexte pentru a trece podul nevăzut al timpului ... 

     Îmi vine să zâmbesc de întorsura pe care o acord situațiilor necaptivante a zilelor trecute. 

     Din fire nu sunt optimistă. Obscuritatea vremurilor mă prinde in horă. Văd, parcă, cu ochii minții suferința neșoptită. Am acordat privilegii acestui sentiment cu dorința de a-i simți cruzimea. Acum îmi pare rău ...m-am dezumanizat! Am devenit o stană de piatră.

     Râd cu greu, aproape că nu-mi vine să râd deloc. Port cu ipocrizie un zâmbet șters pentru a evita întrebări a căror răspuns nu vreau să-l rostesc. Nu mai știu să-mi caut un rost sau poate nici nu mai vreau. Am căzut cu totul în vremea uitării. Poate pentru moment ori poate pentru totdeauna. Nici eu nu știu ...

Răscumpărarea bătrâneții galbene

    

                       

https://www.pinterest.com/pin/149392912610371397/

     Sprâncenatul, ceas deșteptator, se-ncruntă pentru a-mi readuce privirea în pragul zorilor ascunși de negură. Arunc un colț de ochi, învinețit de somn, către el.

     - Taci, Sprâncenatule că somnul e adîncit printre depărtate văi ale morții. Nu mă smulge fără scrupule. Lasă-mă așteptată de tine, dacă zorii n-au odihnă! 

     Tăcut pentru câtva vreme, Sprâncenatul îmi învăluie mormăielile. Apuc cu nesaț colțul visărilor către neștirea prezenței mele. N-apuc sa bătătoresc întunericul ochiului vinețiu că, iar, Sprâncenatul începe a se-ncrunta.

     - Of, of, offfff! Fără milă, mi te vâri în umbrele conștienței. Dar, bine, fie .... las după tine! Și-astfel, zgârii repetitiv cu genele printre zori o nouă purtare. Arunc legături de pânză peste zidul celular; hrănesc în grabă foamea de viață abia dezmorțită. Trec prin oglindă fața - stânga, dreapta ... aha, e bine - suficient pentru a ucide-n fașă iscodirile dezordinii.

     Mă prind în vâltoarea grabei după bani, nu înainte de a-mi critica pornirile. Dar, ma las sedusă de viitoarele realizari mentale și uit/pretind că uit de neostenita poftă de viață liniștită, de liniștea mea cu mine. Înghit frustrări, mă-nec în alienări. Uitând de scurtimea timpului caut să bat pe scara așteptărilor nemulțumirea de sine. Admit false modele de urmat.

     Repede, mă scutură ochiul vinețiu de modelele de urmat, doar printr-o scurtă fotografiere a universului meu. Vinovată, tresar. Bătrânul care tocmai mi s-a lipit pe retină a stins cu căldură urgia căutărilor. Mic de statură, adus de umeri purta cu mândrie un costum răpănos, negru lucios de la murdăria pe care anii i-a așternut-o fără contenire. 

     Poate sau mai degrabă, costumul purta acea suflare bllajină, care ieșea cu mândrie din ghenă cu un manunchi de flori galbene, parțial posomorate. Probabil, au fost aruncate de o cutarică, plicisită, de adormirea lor pe laturile vezei. Și-acel costum ponosit a recules bătrânețea florilor și le-a împrospătat arătarea prin îngroparea în palmele adânc brăzdate de riduri,a răsucitelor petale spre stânga-dreapta.

     Cu pași mici duce mulțumirea galbenă spre mila trecătorilor, care aveau să răscumpere, la rândul lor, bătrânețea florilor. Așa, costumul negru va putea să-mbete-n amorțire amăruia lui culoare, până la găsirea-n ghenă a unui nou mănunchi, cărui să-i închine dragostea, care-i rămăsese, încă, neîmpărtășită.

                            Sfârșit.

                                de Lina Nati.