SCĂRI.

                                            Susa fotografie: http://www.deviantart.com

În această efemeră existență mi-a fost dat să urc multe scări pentru a mă cunoaște. Iar, urcatul acestora nu a fost lipsit de piedici care mi-au provocat suferință sau au provocat suferință celor care urcau sau coborau  scările alături de mine. Uneori am acceptat să admit că sunt vinovată pentru suferința celor din jur, alteori am privit de la distanță cum se zbat.

Am trecut prin diferite ipostaze, de la ființa care nu cunoaștea tabloul emoțiilor la omul care se lasă copleșit de acestea. Am fost un câine hăituit! Și totuși, în urma acestor experiențe (neexprimate) am încuviințat a păși înspre oameni. Pasul mi se îngroapă adeseori în cărbuni încinși, simțind mirosul dezamăgirii în aer, neputându-l scoate din minte cu nici un parfum scris de pana cu cerneală. Caut pagina uitării, apoi fac din nou acel pas către oameni cu-n alt pantof, căutând să pășesc pe un covor de frunze ruginii suspendat în vântul învolburat pentru a ajunge să-i țin de mână.

Am învățat că poți culege cu mâna toate adierile nedumeririi, toți norii supărării, toate furtunile indeciziei. Reticiența lor va fi arma cu care vei lupta din greu, care îți va provoca cele mai adânci răni. Umbra neplăcerilor e mai pregnantă decât cea a mirosului de naftalină.

Dar e doar un pas până va fi trasată cratima care te va lega necontenit de viața lor. Acea cratimă va fi prețuită. Cineva a trasat o cratimă și pentru mine, iar suferința a fost curmată. 

Trasați fiecare dintre voi o cratimă spre omul care suferă, spre omul care este neputincios, spre omul care se zbate sub apriga sărăcie și veți câștiga un zâmbet, o îmbrățișare sau chiar un prieten!

               Urcați în fiecare zi o scară, urcați-o precum un puf de păpădie, nu vă opriți....

                                                                                                                                          Lina Nati.

”EU”, în zece propoziții

”Eu”, în zece propoziții:

1.  Am deschis ochii la sfârșitul lui decembrie, prin 29, dar de frig ce era, cred că am hotărât să aștept primăvara pentru a mă bucura de viață.

2. Lunile preferate sunt: martie și septembrie.

3. Cadoul din copilarie cel mai frumos: o roaba albastră cu mânerele și roata galbene, din plastic, în care am adunat multe amintiri din gradină în anii care au urmat.

4. Îmi plac plimbările lungi, în natură; am o plăcere deosebită să urc munții, decât să mă scald în mare.

5. Citesc.

6. Nu sunt tradiționalistă.

7. Doream, în copilărie, sa profesez în domeniul modei, dar am ajuns să lucrez în domeniul protecției copiilor.

8. Mă joc pe calculator!!!

9. Sunt o mare devoratoare de gumă de mestecat, nu contează firma, gumă să fie!

10. Adicția cea mai mare: FILMELE!!!! Urmăresc în prezent: ”Lark Rise to Candleford”.

                                                                                                                   Lina Nati.

Cuvintele, Jean-Paul Sartre

FRAGMENTE (pp. 50- 100) din:

                                              Cuvintele

                                                                Jean-Paul Sartre



...a fugi de oamenii mari pentru a citi era cel mai bun mijloc pentru a comunica cu ei; în absența lor, privirile cu care aveau să mă iscodească pătrundeau în mine prin occipital, ieșeau prin ochi, săgetau la nivelul pământului acele fraze citite de ei de o sută de ori, pe care eu le citeam pentru prima oară.

Adevărul meu, caracterul meu și numele meu erau în mâinile adulților, învățasem să mă văd prin ochii lor: eram un copil, acest soi de monstru pe care cei mari îl plămădesc din regretele lor.

Condamnat să plac, îmi atribuiam haruri care se ofileau de îndată: târam peste tot falsa mea naivitate, importanța mea inactivă, pândind ocazia unei șanse noi: credeam c-o prind, mă repezeam, mă grăbeam să iau o anumită atitudine și regăseam în ea inconsistența de care vroiam să fug.

Când se află în mizerie, copilul nu-și pune înrebări; resimțită corporal prin lipsuri și boli, condiția sa nejustificabilă îi justifică existența; foamea, pericolul de moarte permanent sunt baza dreptului său la viață: trăiește ca să nu moară.

Sunt un câine: casc, lacrimile îmi curg, le simt curgând. Sunt un copac vântul se prinde de ramurile mele și le zgâlție ușor. Sunt o muscă, mă cațăr în sus pe un geam, cad, încep iar să mă cațăr.Uneori simt adierea timpului care trece, alteori  - cel mai adesea - îl simt că nu trece. Minute tremurătoare se rostogolesc, mă înghit și nu-și mai sfârșesc agonia; consumate dar încă vii, le mătur, dar altele le iau locul, mai proaspete dar tot atât de zadarnice; aceste dezgusturi se cheamă fericire.

La singurătatea mea nu mă gândesc niciodată; mai întâi fiindcă nu există cuvânt să o numesc; apoi n-o văd: sunt veșnic înconjurat cu solicitudine de cei mari. E urzeala vieții mele, stofa plăcerilor mele, carnea gândurilor mele.  

Nespusele

De un pai de ață se prinde zadarnic un gând, de speranță.

Că poate așa va prinde viață, să se bucure de umbre, șoapte, lacrimi.

Dar, vai, sărmanul, nu știe că poate

Va muri de jale cu a sa viață.

Așa că paiule de ață, rupe-te-n două

Să nu apuce, gândul, să se urce, la toate durerile care-i sunt încă nespuse.

Lasă-l să moară în seceta necunoașterii, că

Nu știe cum lumea-l va stârpi de toate.

Decât zbârcit în ura vieții mai bine nefericit în lunga cădere din noapte.


                                                                                                                de Lina Nati.

Iubind, rănind sau educând...

Era trecut de ora 21, afară plouase, undeva, prin luna mai. Mă bucuram de aerul proaspăt, parfumat de liliecii în floare, ascultam lătratul unui câine plictisit de liniște, mergând agale către stație, spre a lua troleibuzul spre casă. La intersecția unor străzi, tresar la plânsetul unei fetițe de aproximativ patru ani. Ridic privirea și o zăresc pe mama ei, care mergea cu pași repezi astfel încât fetița să se sperie că va râmăne singură în noapte. Mă acaparase șirul de evenimente, și curioasă de decursul acestora traversez strada, țintindu-mi ochii spre fetiță. Desigur, că zărindu-mă mama fetiței, s-a oprit, a așteptat-o și s-a aplecat asupra ei, reproșându-i: ”De ce mai lovit?” Fetița, timorată că mama ei ar fi putut-o abandona, a răspuns printre lacrimi: ”Iarta-mă! Da` și tu mă lovești!” 

M-am pierdut în întuneric, frământăndu-mi gândurile asupra acelor minute care reprezentau o lecție asupra căreia trebuie să se aplece toți cei care vor să crească COPII. După cum bine știți, lucrez cu copiii care provin din mediul stradal, și pentru mulți acești copii, violența reprezință un stil de viață, prin care încearcă să supraviețuiască în jungla abuzurilor. Acești copii sunt privați de mediul familial, mediul în care învățăm comportamente adecvate social, în care învățăm să ne adaptăm la cerințele societății (generalizând rolul familiei). Gândiți-vă la acei ”oameni” care au dat naștere unor ființe care la rândul lor preiau comportamentul ființelor din sistemul non-uman - supraviețuiește cel mai puternic- prin violență. Unde este responsabilitatea acestor ”oameni” de a fi părinți, și, oprindu-mă la acest aspect, dau credit spuselor prietenului meu, toți cei care vor să devină părinți ar trebui să urmeze cursuri de consiliere psihologică.

Revenind la întâmplarea relatată mai sus, acea mămică corecta comportamentul fiicei sale, așa cum știa ea mai bine, așa cum a învățat în familie. Iar, prin învățare socială, fetița a învățat și ea să o corecteze pe mămică, lovind-o, iar în consecință, mama s-a gândit să-i dea o lecție și mai aspră: o sperie că o lasă singură în noapte. Astfel, gândiți-vă la răul făcut - am învățat să ne apărăm prin violență, am încropit sentimentul de abandon în mintea copilului, i-am cauzat o teamă de întuneric/noapte, i-am cauzat o amintire pe care nu o va uita și poate într-o zi îi va reproșa mamei sale acest evenimet sumbru. Încă la acea vârstă, fetița era o parte a oglinzii mamei, iar mama detesta ceea ce devenea fiica ei, dar nici nu deținea informații privind modul prin care un copil poate fi educat.

Aș putea continua cu discuția...dar mă opresc asupra unui aspect de reflecție: COMUNICARE ASERTIVĂ!

Cuvintele, Jean-Paul Sartre

FRAGMENTE (pp. 5- 50) din:

                                              Cuvintele

                                                                Jean-Paul Sartre

Nu exisă tată bun, asta e regulă; nu trebuie învinovățiți bărbații ci instituția paternității care e putredă. Să faci copii e foarte bine, să ai însă copii: ce nedreptate!

Nu sunt șef și nici nu aspir să devin. A comanda sau a asculta e tot una. Cel mai autoritar comandă în numele altuia, a unui parazit sacru ...  ... transmite violențele abstracte pe care le-a suferit. În viața mea nu am dat ordine fără să râd, fără să fac pe alții să rădâ; din cauză că nu sunt ros de cancerul puterii: nu m-au învățat să ascult.

Dorințele rele și gândurile urâte, când se ivesc vin dinafară; abia ajunse în mine se ofilesc și se sting; sunt un teren neprielnic pentru rău.

În lupta dintre generații, copiii și bătrânii fac adesea cauză comună: unii pronunță oracole, ceilalți le descifrează. Natura vorbește și experiența traduce: adulților nu le rămâne decât să tacă. cine n-are copil, să-și ia un cățel ...  ... câinii știu să iubească; sunt mai afectuoși decât oamenii, mai credincioși; au tact; un instinct fără greș care le dă posibilitatea să recunoască Binele, să deosebească pe cei buni de cei răi.

INDIFERENȚĂ la Cluj !?

     Bună seara!

 Indiferență... la Cluj! Da, despre indiferență voi vorbi, mai exact indiferența POLIȚIEI!

Așadar, ieri noapte în jurul orei 1 p.m. am efectuat un apel către Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență (112), solicitând intervenția Poliției în cazul supunerii unui minor unor rele tratamente din partea adultului care-l însoțea. Răspunsul primit ...

     Situația semnalată a fost următoarea:

 În Piața Unirii, lângă Janis Pub, o persoana de etnie rromă, sex feminin, așezată pe niște cartoane consuma alcool în prezența unui minor, cu vârsta de 4-5 anișori, iar în momentul în care grupuri de tineri intrau în incinta menționată aceasta apela la mila publicului. Deranjant era faptul că persoana respectivă  nu-și asuma nici o responsabilitate față de acel copil. Acesta era prost îmbrăcat, probabil înfometat, lipsit de căldura unui pat, speriat de zgomotele din stradă și chipurile necunoscute care-i aruncă priviri pline de milă, în timp ce persoana care-l însoțește bâlbâie cântece fără voce, arătându-și înzestrarea primită de la natură prin ridicarea ușoară a bluzei.

   

     ...a fost pe măsură: ”Doamnă sunt multe cazuri din ăstea sociale, nu avem ce să facem!” Enervată de acest răspuns, am început să pledez pentru drepturile acelui copil fără apărare, primind un răspuns care să ma reducă la tăcere: ”Păi, să vedem, o să luăm legătura cu Poliția Locală.”

Am mai așteptat un timp în stradă, în speranța că se va găsi o rezolvare pentru acest caz, iar așteptarea mea a fost răsplătită cu cea mai mare nesimțire din partea Poliției. În scurt timp a apărut în zonă un echipaj al Poliției Rutiere, care a parcat în apropierea minorului, dar nici nu s-au deranjat să o atenționeze pe respectiva să nu-și expună copilul în situații de risc. Când e loc de ”amenzi cu surplus”, ce le-ar păsa de 4-5 ani de viață adunați de aceea ființă fără posibilitatea de a se apăra?

   

 

Cu indignare am plecat spre casă. România Indiferentă vă cheamă la vot, iar votul vostru câtă importanță are? Sunteți alte ”cazuri sociale”, treziți-vă pentru a nu aduna alți 4-5 ani de indiferență!

                     
                                                                                           Seara bună,
                                                                                                       
                                                                                                            Lina.