Iubind, rănind sau educând...

Era trecut de ora 21, afară plouase, undeva, prin luna mai. Mă bucuram de aerul proaspăt, parfumat de liliecii în floare, ascultam lătratul unui câine plictisit de liniște, mergând agale către stație, spre a lua troleibuzul spre casă. La intersecția unor străzi, tresar la plânsetul unei fetițe de aproximativ patru ani. Ridic privirea și o zăresc pe mama ei, care mergea cu pași repezi astfel încât fetița să se sperie că va râmăne singură în noapte. Mă acaparase șirul de evenimente, și curioasă de decursul acestora traversez strada, țintindu-mi ochii spre fetiță. Desigur, că zărindu-mă mama fetiței, s-a oprit, a așteptat-o și s-a aplecat asupra ei, reproșându-i: ”De ce mai lovit?” Fetița, timorată că mama ei ar fi putut-o abandona, a răspuns printre lacrimi: ”Iarta-mă! Da` și tu mă lovești!” 

M-am pierdut în întuneric, frământăndu-mi gândurile asupra acelor minute care reprezentau o lecție asupra căreia trebuie să se aplece toți cei care vor să crească COPII. După cum bine știți, lucrez cu copiii care provin din mediul stradal, și pentru mulți acești copii, violența reprezință un stil de viață, prin care încearcă să supraviețuiască în jungla abuzurilor. Acești copii sunt privați de mediul familial, mediul în care învățăm comportamente adecvate social, în care învățăm să ne adaptăm la cerințele societății (generalizând rolul familiei). Gândiți-vă la acei ”oameni” care au dat naștere unor ființe care la rândul lor preiau comportamentul ființelor din sistemul non-uman - supraviețuiește cel mai puternic- prin violență. Unde este responsabilitatea acestor ”oameni” de a fi părinți, și, oprindu-mă la acest aspect, dau credit spuselor prietenului meu, toți cei care vor să devină părinți ar trebui să urmeze cursuri de consiliere psihologică.

Revenind la întâmplarea relatată mai sus, acea mămică corecta comportamentul fiicei sale, așa cum știa ea mai bine, așa cum a învățat în familie. Iar, prin învățare socială, fetița a învățat și ea să o corecteze pe mămică, lovind-o, iar în consecință, mama s-a gândit să-i dea o lecție și mai aspră: o sperie că o lasă singură în noapte. Astfel, gândiți-vă la răul făcut - am învățat să ne apărăm prin violență, am încropit sentimentul de abandon în mintea copilului, i-am cauzat o teamă de întuneric/noapte, i-am cauzat o amintire pe care nu o va uita și poate într-o zi îi va reproșa mamei sale acest evenimet sumbru. Încă la acea vârstă, fetița era o parte a oglinzii mamei, iar mama detesta ceea ce devenea fiica ei, dar nici nu deținea informații privind modul prin care un copil poate fi educat.

Aș putea continua cu discuția...dar mă opresc asupra unui aspect de reflecție: COMUNICARE ASERTIVĂ!