FRAGMENTE (pp. 50- 100) din:
Cuvintele
Jean-Paul Sartre
...a fugi de oamenii mari pentru a citi era cel mai bun mijloc pentru a comunica cu ei; în absența lor, privirile cu care aveau să mă iscodească pătrundeau în mine prin occipital, ieșeau prin ochi, săgetau la nivelul pământului acele fraze citite de ei de o sută de ori, pe care eu le citeam pentru prima oară.
Adevărul meu, caracterul meu și numele meu erau în mâinile adulților, învățasem să mă văd prin ochii lor: eram un copil, acest soi de monstru pe care cei mari îl plămădesc din regretele lor.
Condamnat să plac, îmi atribuiam haruri care se ofileau de îndată: târam peste tot falsa mea naivitate, importanța mea inactivă, pândind ocazia unei șanse noi: credeam c-o prind, mă repezeam, mă grăbeam să iau o anumită atitudine și regăseam în ea inconsistența de care vroiam să fug.
Când se află în mizerie, copilul nu-și pune înrebări; resimțită corporal prin lipsuri și boli, condiția sa nejustificabilă îi justifică existența; foamea, pericolul de moarte permanent sunt baza dreptului său la viață: trăiește ca să nu moară.
Sunt un câine: casc, lacrimile îmi curg, le simt curgând. Sunt un copac vântul se prinde de ramurile mele și le zgâlție ușor. Sunt o muscă, mă cațăr în sus pe un geam, cad, încep iar să mă cațăr.Uneori simt adierea timpului care trece, alteori - cel mai adesea - îl simt că nu trece. Minute tremurătoare se rostogolesc, mă înghit și nu-și mai sfârșesc agonia; consumate dar încă vii, le mătur, dar altele le iau locul, mai proaspete dar tot atât de zadarnice; aceste dezgusturi se cheamă fericire.
La singurătatea mea nu mă gândesc niciodată; mai întâi fiindcă nu există cuvânt să o numesc; apoi n-o văd: sunt veșnic înconjurat cu solicitudine de cei mari. E urzeala vieții mele, stofa plăcerilor mele, carnea gândurilor mele.
...a fugi de oamenii mari pentru a citi era cel mai bun mijloc pentru a comunica cu ei; în absența lor, privirile cu care aveau să mă iscodească pătrundeau în mine prin occipital, ieșeau prin ochi, săgetau la nivelul pământului acele fraze citite de ei de o sută de ori, pe care eu le citeam pentru prima oară.
Adevărul meu, caracterul meu și numele meu erau în mâinile adulților, învățasem să mă văd prin ochii lor: eram un copil, acest soi de monstru pe care cei mari îl plămădesc din regretele lor.
Condamnat să plac, îmi atribuiam haruri care se ofileau de îndată: târam peste tot falsa mea naivitate, importanța mea inactivă, pândind ocazia unei șanse noi: credeam c-o prind, mă repezeam, mă grăbeam să iau o anumită atitudine și regăseam în ea inconsistența de care vroiam să fug.
Când se află în mizerie, copilul nu-și pune înrebări; resimțită corporal prin lipsuri și boli, condiția sa nejustificabilă îi justifică existența; foamea, pericolul de moarte permanent sunt baza dreptului său la viață: trăiește ca să nu moară.
Sunt un câine: casc, lacrimile îmi curg, le simt curgând. Sunt un copac vântul se prinde de ramurile mele și le zgâlție ușor. Sunt o muscă, mă cațăr în sus pe un geam, cad, încep iar să mă cațăr.Uneori simt adierea timpului care trece, alteori - cel mai adesea - îl simt că nu trece. Minute tremurătoare se rostogolesc, mă înghit și nu-și mai sfârșesc agonia; consumate dar încă vii, le mătur, dar altele le iau locul, mai proaspete dar tot atât de zadarnice; aceste dezgusturi se cheamă fericire.
La singurătatea mea nu mă gândesc niciodată; mai întâi fiindcă nu există cuvânt să o numesc; apoi n-o văd: sunt veșnic înconjurat cu solicitudine de cei mari. E urzeala vieții mele, stofa plăcerilor mele, carnea gândurilor mele.
No comments:
Post a Comment