Nici eu nu știu ...

     Ai spune că valuri de tristețe îmi încropesc acțiunile. Poate ... uneori curg șiruri de lacrimi, poate nu sunt lacrimi, sunt doar cuvinte nespuse.

     Ar fi un început de fragment captivant pentru depănarea tristeților. Dar nu voi începe în acest mod această cuvântare. Voi folosi o formulare în termeni pozitivi. Astfel, astăzi sunt  mai mult inspirată decât ieri în a aprinde licăriri de viață. Ieri am fost mai bine dispusă decât alaltăieri în a cauta pretexte pentru a trece podul nevăzut al timpului ... 

     Îmi vine să zâmbesc de întorsura pe care o acord situațiilor necaptivante a zilelor trecute. 

     Din fire nu sunt optimistă. Obscuritatea vremurilor mă prinde in horă. Văd, parcă, cu ochii minții suferința neșoptită. Am acordat privilegii acestui sentiment cu dorința de a-i simți cruzimea. Acum îmi pare rău ...m-am dezumanizat! Am devenit o stană de piatră.

     Râd cu greu, aproape că nu-mi vine să râd deloc. Port cu ipocrizie un zâmbet șters pentru a evita întrebări a căror răspuns nu vreau să-l rostesc. Nu mai știu să-mi caut un rost sau poate nici nu mai vreau. Am căzut cu totul în vremea uitării. Poate pentru moment ori poate pentru totdeauna. Nici eu nu știu ...