FRAGMENTE (pp. 172- 238) din:
Cuvintele
Jean-Paul Sartre
Cuvântul geniu îmi păruse întotdeauna suspect: ajunsesem să mă dezguste complet. Unde ar fi anxietatea, încercarea, tentația dejucată, în sfârșit, meritul, dacă aveam darul? Suportam cu greu faptul că aveam un corp și mereu același cap, n-aveam de gând să mă las închis într-un echipament. Acceptam desemnarea mea cu condiția să nu se sprijine pe nimic, să strălucească, gratuit, în vidul absolut.
Moartea era propria mea amețeală fiindcă nu-mi plăcea să trăiesc: așa se explica groaza pe care mi-o inspira. Identificând-o cu gloria, mi-am făcut din ea destinația. Am vrut să mor; uneori groaza îmi îngheța nerăbdarea: niciodată pentru mult timp; bucuria mea sfântă renăștea, așteptam clipa de trăsnet când urma să ard până la os.
Mult timp m-am temut că voi sfârși cum începusem, oriunde, oricând, oricum, și că această vagă moarte nu va fi decât reflectarea vagii mele nașteri.
Întâmplarea mă făcuse om, generozitatea mă va face carte; voi putea să-mi torn flecăreala, conștiința, în litere de bronz, să înlocuiesc zgomotele vieții mele cu inscripții de neșters, carnea mea cu un stil, spiralele moi ale timpului cu eternitatea, să apar Sfântului Duh ca un precipitat de limbaj, să devin o obsesie pentru specie, să fi altul, în sfârșit altul decât mine, altul decât alții, altul decât totul. Voi începe prin a-mi da un corp care să nu se uzeze și apoi mă voi da consumatorilor. Nu voi scrie pentru plăcerea de a scrie ci ca să cioplesc acest corp de glorie în cuvinte.
Din lipsă de a mă iubi destul, am fugit înainte: rezultatul: mă iubesc și mai puțin, această inexorabilă progresie mă descalifică fără încetare în ochii mei: ieri am acționat prost fiindcă era ieri și azi presimt judecata severă pe care o voi face mâine asupra mea.
Adolescența, maturitatea, anul care abia s-a încheiat , va fi întotdeauna Vechiul Regim: Noul se anunță în ceasul prezent, dar nu e niciodată instituit: mâine vom dărâma gratis.
Eu nu port pică și mărturisesc totul, bucuros: sunt dotat pentru autocritică, cu condiția să nu existe pretenția de a mi se impune.
Rătăcit din cauza lipsei de ocupație, mi se întâmplă să mă întorc asupra nebuniei mele, când ar fi trebuit să o ignor, s-o țin sub obroc și să-mi fixez atenția asupra obiectelor exterioare; în momentele acelea voiam să mă realizez de îndată, să cuprind dintr-o singură privire totalitatea care mă obseda când nu mă gândeam la ea. Catastrofă!
... ateismul este o treabă crudă și de lungă durată; cred că am dus-o până la capăt.
Cultura nu salvează nimic și pe nimeni, ea nu justifică. Dar este un produs al omului, care se proiectează, se recunoaște în ea; singură această oglindă critică îi oferă imaginea sa.
Ceea ce-mi place în nebunia mea este faptul că m-am apărat din prima zi contra ademenirilor ”elitei”: niciodată nu m-am crezut fericitul propietar al unui ”talent”: singura mea treabă era de a mă salva ... Dacă pun imposibila mea Salvare în magazinul cu accesorii, ce rămâne? Un om întreg, făcut din toți oamenii, care valorează cât ei toți iar cât el valorează și oricare dintre ei.
Moartea era propria mea amețeală fiindcă nu-mi plăcea să trăiesc: așa se explica groaza pe care mi-o inspira. Identificând-o cu gloria, mi-am făcut din ea destinația. Am vrut să mor; uneori groaza îmi îngheța nerăbdarea: niciodată pentru mult timp; bucuria mea sfântă renăștea, așteptam clipa de trăsnet când urma să ard până la os.
Mult timp m-am temut că voi sfârși cum începusem, oriunde, oricând, oricum, și că această vagă moarte nu va fi decât reflectarea vagii mele nașteri.
Întâmplarea mă făcuse om, generozitatea mă va face carte; voi putea să-mi torn flecăreala, conștiința, în litere de bronz, să înlocuiesc zgomotele vieții mele cu inscripții de neșters, carnea mea cu un stil, spiralele moi ale timpului cu eternitatea, să apar Sfântului Duh ca un precipitat de limbaj, să devin o obsesie pentru specie, să fi altul, în sfârșit altul decât mine, altul decât alții, altul decât totul. Voi începe prin a-mi da un corp care să nu se uzeze și apoi mă voi da consumatorilor. Nu voi scrie pentru plăcerea de a scrie ci ca să cioplesc acest corp de glorie în cuvinte.
Din lipsă de a mă iubi destul, am fugit înainte: rezultatul: mă iubesc și mai puțin, această inexorabilă progresie mă descalifică fără încetare în ochii mei: ieri am acționat prost fiindcă era ieri și azi presimt judecata severă pe care o voi face mâine asupra mea.
Adolescența, maturitatea, anul care abia s-a încheiat , va fi întotdeauna Vechiul Regim: Noul se anunță în ceasul prezent, dar nu e niciodată instituit: mâine vom dărâma gratis.
Eu nu port pică și mărturisesc totul, bucuros: sunt dotat pentru autocritică, cu condiția să nu existe pretenția de a mi se impune.
Rătăcit din cauza lipsei de ocupație, mi se întâmplă să mă întorc asupra nebuniei mele, când ar fi trebuit să o ignor, s-o țin sub obroc și să-mi fixez atenția asupra obiectelor exterioare; în momentele acelea voiam să mă realizez de îndată, să cuprind dintr-o singură privire totalitatea care mă obseda când nu mă gândeam la ea. Catastrofă!
... ateismul este o treabă crudă și de lungă durată; cred că am dus-o până la capăt.
Cultura nu salvează nimic și pe nimeni, ea nu justifică. Dar este un produs al omului, care se proiectează, se recunoaște în ea; singură această oglindă critică îi oferă imaginea sa.
Ceea ce-mi place în nebunia mea este faptul că m-am apărat din prima zi contra ademenirilor ”elitei”: niciodată nu m-am crezut fericitul propietar al unui ”talent”: singura mea treabă era de a mă salva ... Dacă pun imposibila mea Salvare în magazinul cu accesorii, ce rămâne? Un om întreg, făcut din toți oamenii, care valorează cât ei toți iar cât el valorează și oricare dintre ei.
SFÂRȘIT
No comments:
Post a Comment